sau Lamentarea unui Inginer

În 1997, în anul IV la facultatea de Automatică și Calculatoare din Universitatea Politehnică, după mai bine de 15 ani de teroare petrecuți în învățământul românesc, amestecul de dezgust, deziluzie și disperare cu privire la propria disoluție a generat textul de mai jos și înscrierea la UNATC, pe atunci ATF. După 24 de ani, am regăsit textul, pe care îl credeam pierdut. Recitirea lui mi-a produs un gust amar, de revoltă superioară amestecată cu jignire dureroasă, dar îmi dau seama că, din păcate, este la fel de actual acum, ca și atunci când l-am scris.

Nu trebuie să începi niciodată un eseu cu o negație. De aceea am și început cu două.

Presupunând rezolvată problema “Ce e omul, de unde vine și ce mai vrea”, ne propunem (noi, nouă) să dezbatem aspectele unei chestiuni mult mai spinoase: noțiunea spinoasă de inginer spinos. Esența, statutul, motivația și veridicitatea calității de a fi inginer.

Vom combate din start teza potrivit căreia inginerul este o noțiune inutilă, artificială sau tâmpă, deoarece în caz că acest lucru ar fi adevărat, el, inginerul, nu ar mai fi constituit obiectul unei teze.

Atunci, întâi de toate, ce este inginerul? Este om? Știm ce este omul (din ipoteza prezentului eseu) și nu se specifică nimic în acest sens. Nu este om? Ba bine că nu, altfel de ce s-ar face atâta vâlvă despre o chestie neomenească? Nu e o contradicție, ci un adevăr parțial: un om se face inginer. Prin urmare, ingierul este ceva făcut din om, nefiind nici om, nici neom. Putem doar afirma cu tărie că, fiind o entitate supusă unei prelucrări, este inferioară entității din care a provenit, deoarece nașterea inginerului din om nu se face printr-o investiție suplimentară de energie, ci printr-una din cele mai pure forme de entropie, care este educația.

Dacă, spre exemplu, un om este ținut toată viața la soare (în vederea înmagazinării unei forme de energie), el nu se transformă în inginer. De aceea, in Florida sau la Miami Beach se găsesc mai puțini ingineri decât între Universitate și Piața Romană.

Inginerul nu este altceva decât expresia lipsei de energie a unei ființe umane, după gradul căreia se pot distinge două mari categorii de ingineri: înfrânți și ratați. Inginerii ratați le sunt în general profesori inginerilor înfrânți, astfel încât tendința dominantă a evoluției inginerimii să fie ratarea generală.

Acum este momentul să facem câteva precizări legate de noțiunile folosite, pentru ca această expunere să nu fie depusă în dosarul “Curente decadente, pesimiste și periculoase”, ba chiar din contră, să poată intra lesne în acela numit “Chestii misterioase, vizionare și codificate”. În primul rând, ce este ratarea, pe care am numit-o destinație a fenomenului ingineresc?

Ratarea nu este nicidecum o formă de involuție umană, un subprodus al vreunei laturi secundare a individului, o încununare a omniprezenței entropice sau vreo altă chestie nasoală. Nu. Ratarea este, într-adevăr, entropică, dar entropic nu înseamnă altceva decât natural. Să ratezi obținerea idealului unei societăți alienate și rupte de realitate nu este, până la urmă, atât de rău. Să fii o cărămidă mai colțuroasă în piramida perfectă ce duce spre neant e de-a dreptul șic, ca să nu spunem sexy.

Când vezi un inginer pe stradă, îl vezi că e mai… altfel. Îl vezi murdar, puțin adunat, cu o mapă la subraț sau o geantă în mâna dreaptă, invariabil jerpelite și pline de hârtii al căror conținut este peste puterea lui de înțelegere. Îl vezi îmbrăcat cu o geacă de piele sau cu o canadiană care rar acoperă un costum și mai vezi o pereche de pantofi vechi si prăfuiți.

Pe urmă, te uiți mai bine și vezi alături de el o ingineră, care arată ca un inginer. Și mai vezi pe fața lor un zâmbet mutual. Colțuroși și sexy, întocmai ca o cărămidă.

Ca și geniile, inginerii nu sunt înțeleși de oameni. Însă, spre deosebire de genii, inginerii umblă în gașcă, pentru a-și împărtăși sentimentul izolării. De aceea, geniile nu se fac ingineri, deși ar putea. Acest lucru nu face altceva decât să crească importanța inginerilor, întrucât țara nu poate să geamă de genii și trebuie să geamă de ei. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de “Efectele iresponsabilității geniului asupra gemetelor naționale aplicate la inginer” și descris în lucrarea, de acum celebră: “Pică inginerul de fraier în lupta cu geniul?”.

Relevant este faptul că, dacă inginerul nu ar exista ca entitate și țara nu ar geme de el, ar trebui găsite alte entități echivalente, substituenți ai inginerului, care să funcționeze cu acest rol, țara ajungând în cele din urmă să geamă de medici, preoți sau filosofi, ceea ce, trebuie să recunoaștem, este o perspectivă care nu face deloc cinste spiritului uman.

Nu spun că umanitatea trebuie să își fie recunoscătoare pentru că a inventat inginerul, însă, dacă tot l-a inventat, ar fi bine să-l păstreze, pentru că o ține un pas mai departe de dizgrație. Așa cum și geniul o ține un pas mai departe de divinitate, ceea ce iarăși este foarte necesar.

Inginerul este piatra fundamentală de la rinichiul umanității. S-a creat ca piatră și putea fi stârpit, dar acum exista ca fundament, și cum sa distrugi ceva fundamental?

Nu ne-am propus să dăm soluții, pentru simplul motiv că ar da un rost prezentei lucrări. Ne mulțumim să punem banale întrebări retorice, pentru că numai așa se cheamă că facem filosofie.

Adică ce, inginerii nu face și ei filosofie?

1.02.97