Sau tot așa când eram eu acasă și mă jucam cu țeava puștii, am descoperit nu fără oarecare sacrificii trăgaciul. Și cum tragaciu’ nu-i ca Stângaciu, m-am trezit peste vreo douășpe zile, și asta de foame, că altfel nu. Pușca era verde… Și de câte ori îmi spusesem: nu te uita cu ochiul drept la pușca verde, căci repede te va doborî!

De acuma era tardiv, mai aveam totuși un ochi, pe care l-aș fi putut face și omletă, însă n-aveam caise să dau la canar. Motiv, pentru care m-am mulțumit și cu canarul, care a fost suficient de fraged. Din burtă, friptura îmi dădea niște remușcări, însă, neavând ce face cu ele, le-am refuzat politicos și mi-am văzut de drum.

Tot mergând așa pe bicicletă, numai ce iaca dau peste Sfânta Joi călare pe Sfânta Weekend, că de ce nu-i plătește pensia.

— Îmbuna-v-aș pe-amândouă, mă amestec eu în vorbă, știe vreuna dintre voi la ce oră e meciul?
— La 3 jumate, viteazule, da’ ce meci?
— Nu face nimica, bătrână doamnă, zic eu galant și mă trezesc.

Un prim delir al foamei. Canarul nu fusese suficient. Pisici însă, slavă Domnului, are blocul destule, și deschid cartea de bucate la pagina 215, la “ochi de pisică”.

Miorlăiturile funebre nu mai trezesc curiozitatea nimănui, conștiința nici atât. Cu ochii la bidinea mă servesc în tihnă și începe o ploaie ca-n filmele cu nemți proști. Din ruinele cremwurstului scot semințele pe care le agăț cu nepăsare în fața ușii din spate, să se sperie copiii de-or veni să mă colinde.

Într-o euforie totală mă avânt apoi din ce în ce mai tare, ca și leul în turbare, către mare, după mâncare, dintre care doar unul mai înoată încă.